Mânati pe jos ca turmele de animale, transportați în vagoane marfare, fără elementare condiții: fără apă, fără hrană, cu un parcurs de 30-50 zile pâna la locul destinației, prin chinuri groaznice și fără nici o vină.
În fapt, erau vinoveți doar pentru că au muncit și au produs valori materiale de care nemernicii imperiali sovietici, comunisti s-au folosit după placul lor.
Personal am simțit și am văzut grozaviile prin care au trecut rudele noastre. În anii 1981-1984 am fost transferat pentru continuarea serviciului din cadru MAI URSS - în Siberia de Vest, orășelul Krasnoselikup, Districtul autonom Iamalia-Neneția
În anii 1947-1953, în aceasta regiune se construia o cale ferată, traseul Salihard - Mangazeya - Norilisk. Practic tot acest traseu trecea prin mlastinile tundrei Siberiei de Vest. Vara temperatura +35°C, cu o mare umeditate, cu nori de musculițe și țânțari, iar iarna temperatura 62°C sub zero. Pe acest traseu erau construite gulaguri și un fel de localitați improvizate pentru deportați, pentru oamenii care munceau la construcția căii ferate. Oamenii erau deținuți în gulaguri, în barăci cu lungimea aproximativ 100-150m, construite din scânduri cu grosimea 70-80mm. Crăpăturile între scânduri erau îmbibate cu licheni. Oamenii dormeau pe paturi improvizate din scânduri în 3 niveluri, barăcele se încalzeau cu "burjuici" (aragaz). În baracă era o singură intrare. Pe centru era o singura trecere de un metru și jumatate. "Doamne ferește" de-un incendiu - nimeni nu mai putea iesi afară. Pereții barăcilor erau prea subțiri pentru frigurile Siberiei, de pe tavan și pereti permanent curgeau picaturi de apă. Am discutat cu cei care au trecut prin acel iad, povesteau că oamenii mureau de pneumonie și tuberculoză și puțini sunt cei care au rămas în viață. Cel mai important: În acele condiții inumane oamenii noștri nu și-au pierdut spiritul național: Sărbătoreau Crăciunul cu colinde și Pastele, nu au uitat cântecul national. Am rude apropiate: Anton Caraman și Efim Caraman, care au fost detinuți în gulaguri în anii 1940-1942. În primavara anului 1942, ambii au fost împușcați. Anton pentru că a fost deputat în Sfatul Țării și a votat la 27 martie 1918 Unirea cu Țara Mama, iar Efim pentru că a fost primar în comună. Membrilor familiei lor le-au permis întoarcerea la baștină după 1957.
Vreau să aduc mulțumire pentru "TVR Moldova" și "Publika TV", care au prezentat emisiuni de adevar istoric depsre deportari. Bravo! Cred că dacă am avea mai multe emisiuni, discursuri, ca să cuprindă întreaga societate, îi vom depași pe cei care nu doresc ca tânara generație să cunoască prin ce suferințe au trecut stramoșii noștri. Cu necunoașterea istoriei, cu prietenia Dodon- Putin riscăm să repetăm tragedia strămoșilor noștri.